Top

Marea Schismă din Biserica Rusă și lipovenii din România

În anul 1054 se întâmpla Marea Schismă din Europa și se scria unul dintre cele mai importante capitole de istorie, fiind anul în care creștinismul s-a împărțit oficial în două mari ramuri: cea vestică (catolică) și cea estică (ortodoxă). Totuși, tensiunile dintre creștinătatea latină și cea greacă datau de multe veacuri, cu rădăcini puternice pe axa Roma – Constantinopol, când scânteia dezbinării Imperiului Roman din secolul al V-lea a împins mai departe și către un început al dezbinării în sânul Bisericii.

Sursa foto: wikipedia.org

Până în secolul al XVI-lea, Biserica Catolică a fost puternic implicată în viața politică și în dinamica evenimentelor ce au marcat vestul continentului. În paralel, Biserica Ortodoxă s-a bucurat de mai multă stabilitate, fiind deschisă mai degrabă spre contemplație și rugăciune decât spre acțiune și prezență în societate. Lucrurile se schimbă însă radical și în est începând cu secolul al XVII-lea.

Pe parcursul primei jumătăți a acestui secol, Biserica Rusă a cunoscut un proces continuu de avânt spiritual, concretizat prin apariția a două mișcări religioase influente în societate. Prima milita pentru îmbunătățirea practicii bisericești prin întărirea disciplinei credincioșilor și răspândirea cunoștințelor teologice în rândul acestora. Cu alte cuvinte, pentru acești adepți, Biserica Rusă era păstrătoarea cea mai fidelă a învățăturilor și tradițiilor ortodoxe, ei devenind practic sămânța comunității de ruși-lipoveni ce se află astăzi în România și nu doar. A doua mișcare religioasă milita în schimb pentru aproprierea bisericii ruse de practica celorlalte biserici ortodoxe și pentru eliminarea diferențelor dintre ritul rusesc și ritul grecesc.

Deși adept al celei de-a doua mișcări, țarul Alexei Mihailovici (aflat la conducerea imperiului între anii 1645 și 1676) a considerat în primii săi 5 ani de domnie că vremea unei reforme de cult nu sosise încă, concentrându-se mai ales pe politica sa externă pacifistă (a asigurat un armistițiu cu Polonia și a evitat complicațiile cu Imperiul Otoman). Ia totuși inițiavă în 1650 când a decis că trebuie pornite pregătirile pentru realizarea reformei, făcând primii pași în această direcție prin chemarea unor călugări instruiți de la Kiev și Atena. Țarul le-a încredințat acestora sarcina de a se ocupa de corectarea, îndreptarea și editarea cărților de cult rusești, aprinzând astfel scânteia ce a generat ani mai târziu Marea Schismă din Biserica Rusă.

Deși majoritatea istoricilor au atribuit reforma cultului și așa zisa ”îndreptare” a cărților religioase rusești după cele grecești patriarhului Nikon, realitatea este că el nu a fost decât un simplu executant al voinței țarului, Alexei Mihailovici fiind de fapt artizanul acestor modificări. Mai mult de atât, Nikon a cedat ulterior și a părăsit scaunul patriarhal, însă ștafeta reformei a fost preluată de câțiva arhierei devotați (Krutițki, Ilarion și Ioakim) care în ciuda opoziției puternice a clerului inferior și a majorității credincioșilor, fiind serios susținuți de țar, au obținut în 1666 – 1667 recunoașterea solemnă și definitivă a reformei. Această decizie a avut urmări tragice pentru Biserica Rusă.

O bună parte din clericii și credincioșii ruși nu au acceptat reforma, iar din acest motiv au început să fie excomunicați și anatemizați. Lucrul ăsta a provocat schisma între susținătorii reformei și adversarii ei care se pronunțau pentru revenirea Bisericii Ruse la practicile rituale și liturgice anterioare. Fiind forțați să-și profeseze convingerile clandestin, aceștia din urmă s-au organizat prin satele din Siberia și în scurt timp au devenit o mișcare religioasă puternică și influentă care s-a numit staroverije – mișcarea ritului vechi sau a vechii credințe.

Această mișcare reprezintă un fenomen istoric foarte complex, numeroși istorici făcând deseori comparații și găsind multiple asemănări între protestantismul occidental și mișcarea ritului vechi. Este evident că toată ruptura a apărut în urma unei reforme total neinspirate, dar o rază de speranță a apărut în 1676 când țarul a murit, majoritatea rușilor văzând momentul ca pe un semn divin. Din păcate însă, după alte câteva încercări eșuate în familia monahală, fiul lui Mihailovici, Petru I (Petru cel Mare), a preluat oficial coroana în 1682 la vârsta de doar 10 ani. Fiind mult prea tânăr pentru această responsabilitate, în anii ce au urmat Biserica Rusă a fost nevoită să se subordoneze total puterii discreționare a monarhului, devenind un simplu departament al confesiunii ortodoxe, în fruntea căruia se afla un înalt funcționar al țarului. În plus, reformele și mai drastice ale lui Petru cel Mare și taxele insuportabile introduse celor cărora refuzau să se supună politic și religios au produs o ruptură definitivă în rândul credincioșilor de rit vechi (staroverii).

După ce aceștia s-au convins că elita politică și ecleziastică nu mai poate fi adusă la tradițiile prenikoniene (sau mai bine zis premihailoviciene), nefiind deloc optimiști de viitorul Imperiului Țarist, au luat drumul pribegiei căutând să se organizeze și să-și cristalizeze doctrina din nou în alte colțuri ale lumii (Polonia, Serbia, Canada, Alaska). Prin urmare, pe tot parcursul secolului al XVIII-lea apar primele așezări compacte ale staroverilor și în spațiul geografic și politic românesc, unde ei vor fi cunoscuți ulterior mai ales sub denumire de ruși-lipoveni (denumirea se trage de la călugărul Filip Pustoviat, unul dintre liderii lor).

La origine pescari, ei aleg în primul rând gurile de vărsare ale Dunării, stabilindu-se în Dobrogea, pe tot perimetrul deltei și în împrejurimi, dar și în Bucovina (de-a lungul râului Prut), în două valuri: între 1682 și 1725 în timpul domniei lui Petru cel Mare și între 1762 și 1796 în timpul domniei Ecaterinei a II-a.

Sursa foto: wikipedia.org

În prezent, comunitatea rușilor-lipoveni din România numără aproximativ 50.000 de persoane și locuiesc în special în județul Tulcea, fiind majoritari în sate precum Sarichioi, Jurilovca, Slava Rusă, Slava Cercheză, Mila 23, Crișan sau Letea. Grupuri mici trăiesc și în Moldova, Bucovina sau în județe precum Brăila, Constanța și Ialomița. Ce e de-a dreptul fascinant este faptul că în cadrul Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi a Rușilor-Lipoveni s-au menținut tradițiile religioase puternice care preced reformele întreprinse de Biserica Ortodoxă rusească din timpul domniilor lui Alexei Mihailovici și Petru cel Mare. Mai mult de atât, slujbele din aceste biserici încă se țin în limba slavonă veche.

Ar mai fi multe de povestit despre tradițiile și obiceiurile lor, însă vom relua subiectul cu altă ocazie. Pe final îți mai spunem că Ioan Chirilă, cunoscut jurnalist sportiv și scriitor pe teme sportive (tatăl artistului Tudor Chirilă) și Ivan Patzaichin, fost canoist cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară, sunt doar câteva dintre personalitățile cu sânge de lipovean care au făcut însă mare cinste României.

Sursa informațiilor istorice: Cartea Tragedia schismei ruse scrisă de Alexandr Varona și publicată în anul 2002 cu sprijinul Comunității Rușilor Lipoveni din România

Ți-a plăcut articolul? Recomandă-l mai departe și prietenilor tăi! Ar fi cea mai frumoasă răsplată a muncii noastre.
267

Comments:

Leave a Reply:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.